Oaza de iubire

Aduceri aminte, din vremuri nu demult trecute, imi dau impresia ca inca nu s-a implinit total iubirea ce-a tasnit ca dintr-un gaizer pe cand imi petreceam tineretile supuse unui sbucium deloc intamplator, pe meleaguri straine pana si unora dintre localnicii “bastinasi”, cunoscute insa mie asemeni casei parintesti in care iti traiesti unicele clipe de siguranta din viata ta.

La stralucita varsta de 22, gandul tot mai muncit de neajunsul cotidianului incapabil de ai oferi insului ce-l detinea altceva decat lipsuri si neimpliniri, isi pierde sensul, se mai taraie ceva vreme si adoarme…

Insul sau isi implinise alchimia. Hm, dar inca nu complet, acum avea sa aiba parte de partea culminanta a unei transformari ireversibile, aceea in care ai febra, desi nu esti gripat, tremuri fara sa-ti fie frig, vomiti fara sa fi mancat ceva stricat, simti ca mori desi nu te doare nimic, si cu toate astea traiesti prima certitudine din viata ta.

In clipe ca acelea esti norocos de-ti aduci aminte de-o filosofie plina de candoare a amerindienilor, a caror credinta despre om era ca a fost creat ca un intreg ; sudoarea Creatorului, zice-se, a picurat iubire peste acel intreg si-l sparse cu puterea sa in doua. De atunci, la fiecare nastere se intampla asemenea cu fiecare fat, picurat de sudoarea mamei muncite de chinurile facerii.

Asa incepe sbuciumul fiecaruia dintre noi. Apoi, relatiile umane nu sunt altceva decat incercarea disperata a intregului de a se reuni, de a deveni iarasi total.

Transformarea mea pare ca inca se petrece, si-i fantastic de placut sa vad altoiul cum creste in tulpina-i noua, s-astept infocat sa-i culeg roadele.

Traiesc ca focul din soare la asfitit, iubesc ca un val de mare involburata, dorm ca pamantul abea plouat si stralucesc ca cerul de vara abia insorit de dimineata.

De ce !?

Traiesc intr-o oaza cu iubirea mea cu tot, si nici o seceta nu ne va seca vreodata inimile, mintile.

Doi stropi, doua sudori, iubiri de departe, am fost, o singura viata, suntem, hrana oazei noastre si celor ce se vor abate intransa, vom fi.

El si eu

Ma gandesc deseori la o viata perfecta, la cum ar fi, dac-ar fi…

As putea sa ma opresc din puternicu-mi egoism si sa sper doar la o zi perfecta, si poate asa mi se va intampla, sa gust din ideal, din linistea si implinirea unei duminici a existentei pe Pamant.

Si nu o fac, si n-am facut-o, dar totusi mi s-a intamplat.

Imagineaza-ti ca-ti este dat sa-ncepi duminica cu un ceai cald, trezindu-te in tihna, inspirand cu sete mireasma unei dimineti de martie scaldat in ultraviolete fierbinti ce-ti amintesc cu grija ca placerea te va durea intr-o zi.

Dar mai e pana atunci, asa ca… imagineaza-ti doar.

Telefonu-mi zbarnaie nerabdator pe masa, transmitandu-mi parca din tremurul glasului ce urmeaza sa-l aud jubiland in compania-mi la gandul maret al piesei de teatru spre a carei scena am planuit sa ne-ndreptam impreuna azi.

Da, este ziua cu pricina, a sosit, ma voi putea infrupta din roadele unei existente purtate dincolo de excelenta, a unui actor cum rar voi mai avea privilegiul sa intalnesc in conteporaneitatea-mi mediocra.

Actorul acesta alege sa ne dea o lectie, nu numai prin rolul in sine, ci prin insasi hotararea de a juca o piesa, oricare, aceasta, la o varsta la care multi din leatu-i sunt de mult plecati, iar cei ramasi isi plang neputiinta de a mai lasa o urma pe pamantul asta secat de glorie.

Ca sa ajungi sa vezi Egoistul trebuie sa te dovedesti vrednic, si crede-ma, o vei face cu varf si indesat : vei pleca de acasa infrigurat si fara sa-ti fi terminat somnul de sambata dimineata, dupa cea mai crunta saptamana de lucru care tocmai ti s-a intamplat, vei ajunge acolo si, daca esti catusi de putin merituos, vei vedea semnele.

La varsta ta, aproape c-ai spune ca mrejele epocii de mult schimbate au apus si ele, pentru al democratiei dezmat, dar…Nu, nu-i nimic inca stins pe deplin, ci doar arde mocnit asteptand ocazia sa se arate iar, si iar.

Mda, mi-am dat seama ca de fapt, de mult, inca de atunci, din vremurile « apuse » n-am mai simtit asa : sa vreau sa cumpar ceva, sa am banii necesari, si totusi sa traiesc frustrarea codasului ajuns in fata ghiseului cu nasul  rosu de la usa tocmai trantita-n dansul.

«-Ne pare rau, s-au terminat ! Reveniti ! Si circulati, mai e altii care poate vrea sa ia la alta piesa. Nu dam numai Egoistu, stiti !? »  Asta mi-a fost delirul pe marginea celor 2-3 ore petrecute in frig la TNB, doar pentru a-mi da o sansa la a vedea spectacolul final.

Imi petrec ochii peste afisele asezate pe geamurile casierie : « TNB isi rezerva dreptul de a opri un numar de locuri in sala . »

« Aaa, ma gandesc, e clar, nu apuc. Oare, daca nu apuc, voi mai fi in stare sa mai incerc. Nu, sau poate da, nu, mama lor de…Nu, n-or sa se termine tocmai la mine. Nu, eu nu fac nimic daca nu cred ca merita, si cand fac iese. »

Si casa se deschide, si gandurile parca au pornit in maratonul de odinioara, cand, cu picioarele inghetate si incercand din rasputeri sa arat seniorilor din rand ca exist printre dansii, asteptam brutarii sa mai scoata o lada de paine la vanzare.

Si monitorul arata aproape un sfert de sala deja ocupata din marinimia TNB de a-si rezeva dreptul la o rezerva, de.

Frisoane scurte imi strabat spinarea usor asudata de emotie si totul in jur incepe sa ma calce pe nervi, sa ma irite, sa ma faca sa vreau sa dispara. Primul semn.

O tanara cu o vioara in mana, incearca sa-si croiasca loc de trecut spre inautru, de unde odata intrata iese, cautand intrarea potrivita. Ma gandeam eu ca n-are ce sa caute aici. Doar e casieria aici, toata lumea stie, si cine nu poate sa-si inchipuie inainte sa intre prosteste, deranjand, dand emotii codasilor !? Al doilea semn.

………………………………………………………………………………………………….

O ambulanta isi anunta sosirea si doctorii vin ingrijorati spre aceeasi usa ce da spre holul casieriei. Desi derutati, arunca priviri care incotro, ezitand vizibil sa calce pragul, nu care cumva sa deranjeze codasii.

« Nu e aici, sigur, orice ar fi nu e aici « – vorbi unul a carui rabdare fusese starnita. Nu va grabiti sa-l judecati, ce dracu, inchipuiti-va, 3 oameni dand asa navala spre inauntru.

Al ….semn.

Am stat la coada cu el, am gandit laolalta cu dansul, si am plecat impreuna …cu Egoistul… sa-l vedem pe Egoistul.

Se pare ca m-am dovedid vrednic, caci am avut parte de o reprezentatie de zile mari, obisnuit de mari, in compania Maestrului Beligan.

Multi au iesit din bezna scenei Amfiteatru lacrimand la gandul ca fusese, poate, ultima data cand il vazusera, iar gandul asta dadea o grandoare deosebita rolului final.

Eu am iesit multumit, implinit, convins

Probabil ca m-am dovedit a fi mai mult decat vrednic, probabil ca sunt intr-adevar un egoist.

Sweet dreams

Snows of New York

Neplacut, trist, lamentabil, dramatic starnind lacrimi de sange, livid, dar inca viu, batranul isi aminteste, reaminteste si pufneste intr-un plans rece, inecacios…

E timpul sa moara, si neimplinirea il chinuie inca, asa, ca in fiecare zi a vietii-mortii traite-iminente intr-o lume a nefastului.

Caci el fusese cel ales sa duca povara nemultumirii intr-o lume a desfatarii …da, pai cum, sa aiba ei, multumitii, timp sa zaca, sa nu le placa, sa nu le surada, sa ?… nu, au platit, nemernicii, bineinteles c-au facut-o, l-au zeciut pe Zeu sa puna casna-n carca unui singur pribeag, a lui.

Si sta, chiar si acum, in ceasul cel de pe urma, si are principii. Desigur, trebuie sa fie mult mai dulce o moarte demna, sa te poti bate cu pumnu-n piept in fata celor trecuti dincolo ca tu ti-ai dus crucea cu demnitate dincoace.

Cu siguranta ei, care poate se uita acum la filmul asta hilar, pe care-l joci si crezi ca esti actorul principal, casca larg si ofteaza lung, a plictiseala, asteptand sa se termine pelicula. Ii vad glumind deja pe seama grimasei ce le-o vei afisa ca dovada c-ai realizat in sfarsit ca esti mort.

Mda, ce pacat, nu-i asa, poate ca, daca ti-ai fi lasat principiile acasa cand ai iesit intaia data-n lume, poate ai fi constientizat ca esti viu si ….

Macar de-ai fi incercat sa traiesti un principiu fara principii, hm, nu ti-ar fi fost ceva mai usor ? N-ai fi vazut atatea cate ti-ai refuzat uitandu-te mereu in alta parte decat in cea in care mergeai ?

Ai preferat un delir al sihastriei unui vis al abundentei, iar acum tot ce vrei este o alta viata, un nou inceput, o alta sansa pe care singur ai dat-o altora decat tie si culmea, ca sa demontrezi ca ai avut dreptate.

In continuare ai impresia desarta ca-ti mai trebuie timp, si tot la fel , pentru altii. Ironic, nu ? Ceri timp pentru tine ca sa-l aloci cu tot sufletul altora. Of, ferice de tine ca nu crezi in reincarnare, ai sta lejer, gandindu-te la cat timp vei avea sa-ti gandesti-implinesti viata-moartea.

Trezeste-te omule,  musca marul discordiei si intelege ca istoria se repeta cu sau fara vrerea ta. Si daca a fost candva un prost pe Pamant, e foarte probabil ca acum sa-ti fie tie randul la prostie, iar daca unul a visat odata, a visat la o viata plina pentru tine, si poate a fost mama ta, tatal tau…

Viseaza si tu pentru cineva, si fa-o cu folos, si cel mai important – nu dormi cand o faci !

Vise placute!

Delir de dimineata

Ultima vreme m-a obosit, m-am simtit zi de zi ostoit, cugetul mi-e tot mai bleg, ma astern vlaguit pe fotoliu, si incerc sa-mi iau un dram de energie inapoi sorbind agale dintr-un ceai englezesc. Da, am un set de ceaiuri sofisticaaate nevoie mare, mi le-a adus un prieten drag dintr-o excursie pe cele meleaguri de vaza.

Of, atat de obosit sunt ca pana si pe mine ma plictiseste inceputul asta. Chiar asta ultima fraza m-a impuns in creier….ce-o fi cu mine…oboseala !?

Ma gandesc, oare din ce-o fi oboseala ivita ? Or fi de vina oamenii, sa fim oare prea multi deja, sa nu ne mai suportam ? Ne-am dat seama de asta, dar refuzam sa-i spunem pe nume de teama ca ceilalti poate gandesc la fel si …vai…

Daca si-ar da toti cartile pe fata, oricare spunand ca tu esti in plus, ca stai pe locul lui, ca era randul lui sa treaca cu rabla-i prin sectorul de drum ingustat in ultima juma’te de ora de niste cioflingari de la drumuri si poduri.  Ce sa le faci, e iarna, trebuiau sa se incalzeasca si ei cumva. Si asa, sefu’ nu le pune la dispozitie birou, locu’ lor e-n strada. Vara nu-i bai, da’ iarna…

Hm, ia spune, ii arzi vreo doua si-i intorci cuvintele ? Nenorocitul de el, habar n’are ca sta pe locul tau, ca pana sa apara el in spatiul ala stramt iti era bine, chiar Soarele mijea in griul etern al spitalului astuia ambulat « care este «…

Ar fi bine sa faci ceva, si repede, altfel risti sa te ia de prost, si.. cine stie !?, poate mori de foame dupa aceea…

Hm, cine-i mai prost, ala de-si ia de munca acasa, sau ala de nu mai vine acasa de la munca ?

Da, nenorocirea e ca tu l-ai lasa balta, ai ocoli cumva, da’ pe unde dracu, ca, vorba aia, stati fata-n fata, pe sectoru’ cu pricina si fiecare va ganditi ca celalalt trebe sa dea inapoi. Si dupa ce va injurati ca fraierii, evident ca fiecare in barba lui se hotaraste sa dea inapoi.

Heeeeeeeee, ati da voi acu’ , numa’ ca nu e cale. Te uiti neputiincios la coada de fiare ce-a crescut din ura voastra, si parca a ta e mai mare, si te-apasa, si te superi mai tare, si ea creste.

Ce e mirific, deloc intamplator,  intr-o jungla « care este » …Hm, ia zi, stii ? Sunetu’ frate, daaaaa, sunetu cozii, hm, ia zi, ti-ai inchipuit tu vreodata asa o rapsodie a mortii precum asta data de zeul CLAXON. Nu cred, nu te scuza, stiu ca apesi si tu cand simti nevoia, da, toti o facem, pentru ca suntem… Ne place sa ne facem rau, si daca prin asta atingem si pe altii, placerea e si mai vasta.

Mi-e dor de liniste, de calm, de poezie, de-un vin si de-o barfa intelectuala, mi-e dor sa mai caut in semeni certitudinea c-au citit o aceasi carte cu mine, ca stim si ne dam in vant dupa lucruri comune, ca …

Mi-e foame de pofta de mancare, de dragostea cu care am scris basmul din liceu, de siguranta cu care am plecat spre implinirea vietii mele la Toulouse. As vrea sa ma opresc pentru o clipa, sa am puterea sa imi mai doresc din nou atat de multe, sa cred ca le voi putea face, sa rad in fata oricui mi-ar spune diferit de credinta mea.

Oh, ce gafa, ma scuzati, trebe s-o apuc pe alta parte, am o intalnire la care trebe s-ajung…

 Trei ore de delir pe-un petec de drum ingustat pe nepusa masa de saracii cioflingari. Nu stiu ce-a fost cu mine in tot acest rastimp, sper doar ca n-am omorat pe careva, imi sterg spasit sudoarea rece adunata pe frunte de la prea mult stres, telefonul suna, e sefu sa-mi spuna c-am intarziat la sedinta, ma precipit , am ajuns, respir usurat…pana deseara la intoarcere sunt scapat. La munca n-are ce sa mi se-ntample…e doar de gandit  

 Ganditi mai mult dragii mei, si , poate scapati de un asa delir ca al meu.

Sarutari, care sunt, cu drag

O speranta

Of, hai ca v-oti fi plictisit tot dand pe aici, mereu cu nasu’n mesajul meu de Craciun, pe care, iata, veni vremea sa-l detronez cu ceva nou, poate nu in egala masura de exigent, de dramatic, dar care cu siguranta am credinta ca va va intepeni intr-atat gandirea si degetele, incat nici de data asta nu veti gasi vlaga de a-l comenta. Sa-mi fie cu iertare, pentru ca, pana si eu sunt unul dintr-acei fara de obicei in comentarii scrise.

Fusei de curand la un spectacol in minunata sala a Operei romane.

Era fireste, ca de multe alte ori, o iesire organizata de scumpa mea sotie in compania a doi dintre prietenii nostrii, un cuplu deosebit, ce prin exemplul iubirii lor au crescut in ochii mei de nu mai au loc.

Cum puteati oare sa nu ghiciti, un lucru atat de curat, vestit intr-un mod atat de sagalnic – da, sunt insarcinati, sau mai bine zis ea are o sarcina, un bebel, mititel, fara contur inca pentru noi ceilalti, dar de a carui icoana cu siguranta el s-a bucurat demult, privindu-i ochii ei, acum de-un cald mai omenesc ca oricand.

Licarul bland al ochilor usor mai descruntati ca altadata, spune multe despre siguranta pe care trebuie s-o simta ea in compania viitorului tatic. Iar, daca esti putin profund in atentia de le-o acorzi, in preajma fiindu-ti, poti chiar sa te bucuri la auzul sperantelor pline de har ale acelui inger ce creste in pantece, ca de un chiot de invingator, un cuceritor prin normalitate, prin iubirea de care ai sai parinti se bucura impreuna.

Ii doresc piticului sa fie mai mult decat sunt ei, sa faca mai mult decat vor face ei, iar calatoria lui prin lumea asta sa fie sub semnul ratiunii, al constiintei de sine, dar mai ales al constiintei de semeni, un manifest al pasiunii din care a prins viata.

Succes amice !

P.S. : Succes si voua dragilor D & M!

E Craciunul,

…si iata, din nou, vremea cand sufletul s-aseaza, ostoit de uitarea la care l-ai supus, pe covorul cald, oftand cu pofta sub vraja calma a pomului sfant sub ale carui ramuri ai asternut spre a sa alinare un cadou.

Si-s multi saracii al caror duh lipsit va fi de-o alinare asa cum tu esti azi ales sa ai.

Si-s multi deopotriva cei alesi ca si tine sa-si laude binecuvantarea in fata lor, adancindu-le amarul printr-o gafa a carei nastere este mereu hranita de indiferenta, de o credinta oarba in dreptul privilegiului ce ti-e dat zi de zi sa traiesti pentru ca vita din care te-ai intrupat ar fi cumva, zice-se, nobila.

Si stai infrigurat si nu-ntelegi ce-i cu al tau, de sade plans in fata neimplinirii ce i-ai daruit-o cu atata drag.

Si cauti disperat scapare-n toti cei cunoscuti, si asteptarea-ti face rau, un rau cum rar ti-e dat sa intelegi, raul singuratatii careia te-ai daruit, zi de zi, an de an, prin gafa cosmica la care te-ai facut partas, uneltind la incatusarea sufletului tau.

Si privilegiul sta deasupra-ti, asteptand cu emotie sa se coboare peste tine, sa te umple de iubire, sa-ti aline suferinta, sa te faca din nou omul viu ce-ai incetat sa fii cand ai tacut intaia data.

Si azi e sansa ta, sa redevii tu, pentru tine, pentru cei multumiti cu tine, pentru cei ce te iubesc, pentru cei ce te-au nascut…

Vorbeste-le despre sansa ta, si da-le astfel si lor din harul tau, ca ei la randu-le sa redevina…

Fii in seara asta alaturi de cei dragi, impartasind iubire si umplandu-va sufletele de pasiune, hranindu-va cu pathos din voluptatea ce umple azi masa doritorilor celor curati.

Si maine, cand toate astea ti se vor fi implinit, daca sub brad va sta doar cetina cazuta peste noapte, bucura-te si intelege ca Mosul a trecut si pe la tine.

Anul asta ai parte de cel mai mare dar, te-a daruit pe tine tie. Daruieste-te celor dragi.

Dar din dar se face Rai.

Craciun fericit!!!

Oglinda sinelui

“Pe seama cui esti un netrebnic si n-ai un tel cutezator”.  Da, sigur, absolut ca se poate rade azi pana la lacrimi de-o insiruire ca aceasta, pe cat de ilustra in vremea ei pe atat de palida in contemporanul asta apasator.

Mai poate azi vreun amarat de intelectual sa dea drept pilda “ciutanilor” fraza ce i-a fost vant in aripile adolescentei. Odata si-ar  fi laudat tineretea traita cu doi lei pe zi ce-aveau forma a doi covrigi si-o tigara-mprumutata de la colegii mai avuti. A trait asa spunandu-si in barba, ca va veni si vremea lui. Dar…

De cand se naste, omul e imbuibat cu notiuni, o bombardare cu informatie care-l ajuta sa tinda catre echilibru.  Isi creeaza repere, dupa care mai tarziu sa se gideze, in aceeasi perpetua tendinta spre stabilitate. Evident ca pe cat de buna e harta pe atat de repede ajungi la destinatie.  Insa…

Vine, cum era de asteptat, ziua cand harta se pierde. Pacatul e ca cel ce-a folosit-o atata vreme nu a-nteles ca trebuia s-o completeze cu ceea ce-nvatase de-alungul timpului. Nefericitul s-a asteptat sa i se spuna, sa i se-arate la nesfarsit.  Dar n-ai ce-i face, e pacatul fiecaruia ce bate un acelasi drum pentru prea multa vreme, frica fiindu-i sa-ncerce altul, altele.

Batranii sunt pentru noi ca niste indicatoare pe harta asta de care va vorbesc. Cand faci un drum intaia data, te uiti cu mare bagare de seama si iei in calcul toate “tablele” (cum spun ardelenii). Cand il faci insa de prea multe ori, capeti incredere si, incet, incet, uiti de table, de ce-ti spuneau, de tot… Si de-odata constati ingrozit ca ai uitat pana si sensul acelui drum, atat de cunoscut tie candva si stai ca prostu’ in el si-ti plangi de mila. Si n-ai nevoie de altul sa te-ndrume pentru ca nici macar nu mai stii unde vrei s-ajungi.  Si groaza este una deosebita. Iti aduci aminte de vremea cand mergeai de mana tatalui, in miez de noapte, fara sa-ntelegi unde te afli, si cum te-nfrigurai la gandul ca poate zgomotul pantofilor vostrii in negura singura ar supara pe careva si rau v-ar fi. Pe-atunci directia era clara, o stia tata, frica venea din prezent, din zgomotul mut al noptii umede.  Acum, groaza e stranie, si nici macar nu pentru ca nu mai e tata, si nici macar nu mai e noapte. Ba chiar e zi si drumul batatorit pe care-l stii , se asterne obosit in fata ta, nici el nemaistiind pentru a cata oara.

Si asta te sperie de moarte, da, ai inteles din nou, trebuie s-o iei de la-nceput.

Iata cum pilda sta alaturi de tine in fata celui drum batut.  Da, da, a fost si ea acolo, mereu alaturi de tine, asteptand s-o bagi in seama, macar cu o secunda inainte s-o apuci inca odata pe acelasi drum.

Ea inca spera. Tu ce faci? Uita-te in jurul tau, vezi ceva nou?

Plecaciune

Ca-ntotdeauna, cei ce te cunosc se asteapta, cei ce nu – se roaga, iar tie nu-ti ramane decat sa le implinesti asteptarile, rugile, sa le dai multumirea unei existente mediocre, pentru ei triumfatoare in fiecare zi. 

Daca inca nu te doare capul, inseamna ca esti din aceia care se asteptau, iar daca deja te rogi, sper s-o faci bine, pentru ca ma astept la asta.

Am o “boala”, nu pot comunica fara sa critic (constructiv s-ar lauda infatuatul care nu sunt, parinteste dupa omul care ma aflu).

Ma intreb, s-o fi gandit oare careva sa faca vreo plecaciune in fata stiintelor exacte care-i dau libertatea sa-si manifeste framantarile inexacte in fata unei audiente fara margini. O fi simtit careva emotia lui Eminescu la recitarea primei sale scrieri in fata Junimii. Pe drept cuvant nu s-o fi gandit nimeni c-ar fi asemenea marelui Geniu, dar totusi, macar un mic tremur in buricele degetelor, un mic cutremur la gandul ca totusi poate Junimea jace adormita undeva, intre ceilalti.

Sincer, ma rog la Dumnezeu macar pentr-un cutremur, asa, de dragul unei contemporaneitati geniale.

Am inceput, am sa continui, n-am sa termin prea curand, asa ca dragii mei, asteptati-va, rugati-va …